Alegerile trec, dezgustul rămâne

Dezgustat de rezultatele finale

Campania s-a încheiat. Alegerile au trecut și ele, iar noi am rămas cu rezultatele. USL – majoritate confortabilă, ARD-ul – condamnat să treacă în opoziție cu mai puțin de 20%. Un rezultat dezamăgitor pentru Băsescu și ai lui dar nu și surprinzător. Toată lumea știa că ARD-ul nu trece de 25 la sută. La fel de puțin surprinzător este și rezultatul PP-DD-ului, o struțo-cămilă de partid care eram sigur că trece în parlament pentru că, în orice societate, există un anumit procent de populație căreia pur și simplu îi place să fie tâmpită, amăgită și dusă de nas iar „domnu’ Dan”, tocmai asta a făcut în ultimii ani cu OTV-ul lui. Ei bine, în România acest procent, despre care vorbim, s-a dovedit a fi de aproximativ 14 la sută. E un segment al credulilor, al celor cu studii puține și prea puține spre deloc, a maneliștilor și a uneia din minoritățile naționale. Nu, nu la minoritatea maghiară mă refer. Ungurii au fost și, după ultimele modificări electorale, se pare că vor fi pe veci în parlament. UDMR-ul, ca și PC-ul lui Voiculescu, a fost mai mereu în coalițiile de guvernare deși întotdeauna trec pragul electoral la limită. Ei bine acum, cu ale lor cca 5%, ungurii ar putea juca un rol extrem de important în guvernarea României deoarece cu ajutorul lor USL-ul ar putea obține majoritatea constituțională iar odată cu asta controlul total asupra statului. Tare mi-e frică de ce ar putea face cu această majoritate constituțională premierul-plagiator Ponta și veșnicul aspirant la postul de președinte al României, sir Crin Antonescu chiulangiul. Mi-e frică pentru că știu deja de ce sunt în stare să facă pentru a-și satisface neastâmpăratele pofte politice. Ne-au dovedit-o în vară când au încercat, prin metode josnice, mazilirea lui Băsescu.
Așadar, sunt dezgustat de faptul că USL-ul a obținut o majoritate atât de confortabilă, sunt dezgustat de faptul că Partidul Poporului (turmentat) a luat atât de mult și de asemenea, trist pentru faptul că românii i-au lăsat încă o dată pe maghiari să intre în parlament.

Dezgustat de candidați și de campania lor electorală.

Românii basarabeni au fost incluși în Colegiul 2 Diaspora pentru alegerile din Camera Deputaților și în Colegiul 1 pentru alegerile din Senat. Astea sunt doar detalii tehnice și nu vreau să intru în ele prea aprofundat. Despre candidații la funcția de parlamentar din aceste colegii vroiam să scriu.

Pentru Camera Deputaților aveam de ales între Eugen Tomac (ARD), Victor Alexeev (USL) și Gheorghe Viță (PP-DD) pentru că restul candidaților nu prea contau. Evident, marele favorit era Eugen Tomac pentru simplul fapt că era candidat din partea Alianței România Dreaptă a lui Băsescu. Or, că Traian Băsescu e extrem de iubit și de popular în Basarabia nu era nici un secret. Era clar din start că orice candidat ar înainta ARD-ul, va câștiga detașat alegerile din Basarabia. Asta s-a și întâmplat, iar scorul zdrobitor în favoarea lui Tomac s-a înregistrat și cu largul concurs al contracandidaților săi. Să fim serioși, Viță și Alexeev au fost niște glume, nu candidați la o funcție atât de înaltă. Oare USL-ul și „domnu’ Dan” nu au găsit niște oameni mai de Doamne-ajută printre milioanele de români din diaspora pentru a-i înainta drept candidați? Nu i-am văzut pe la televizor și nici personal nu i-am cunoscut dar, analizându-le CV-urile și, mai ales, urmărind postările lor de pe bloguri/facebook  mi-a fost foarte ușor să-mi dau seama că sunt ambii niște agramați care abia leagă două vorbe în „moldovenească”. De română nici nu poate fi vorba la ei, dacă-i vezi/auzi cum se exprimă. În aceste condiții, ținând cont și de formațiunile politice pe care le reprezentau, Viță și Alexeev nu au avut nici o șansă în fața candidatului ARD Eugen Tomac.

La Senat am avut de ales între actualul senator Viorel Riceard Badea (ARD), Cristian David (USL) și Eugen Mihalache (PP-DD). Au fost și alții dar, date fiind partidele ce le reprezentau nu prea contau pentru alegătorii din Moldova. Trebuie să vă spun că, exceptându-l pe Viorel Badea, despre ceilalți candidați nu știam și nici acum nu știu prea multe. Iar dacă eu nu știu nimic despre ei, înseamnă că nu au făcut nimic notabil pentru basarabeni, că dacă făceau, cu siguranță auzeam măcar ceva despre ei. Nu pot să zic că reprezentantul ARD e vreo figură extrem de populară pe la Chișinău dar, de rău de bine, mai auzeam despre el ba că a ieșit cu o inițiativă legislativă în parlamentul de la București, ba că și-a deschis birou la Chișinău, ba nu mai știu ce. Într-un cuvânt, e un tip mult mai cunoscut decât contracandidați. La ora la care scriu acest articol nu cunosc încă rezultatul obținut de Viorel Badea dar sunt absolut convins că a ieșit în fața celorlalți și, probabil își va păstra postul de senator și asta, iarăși, numai pentru simplul motiv că e din partea ARD (a lui Băsescu, adică). Totuși, nu cred să fi luat același pocentaj ca și Tomac pentru că, în primul rând, el e mai puțin cunoscut decât Tomac la noi și, în al doilea, pentru că nu s-a bucurat de aceeași susținere din partea tinerilor pe rețelele sociale precum Eugen Tomac care a știut, încet, încet, prin diferite acțiuni organizate împreună cu tinerii români basarabeni, să-i atragă de partea lui astfel încât acum, în campania electorală, acești tineri să-l susțină ca pe un Dumnezeu al lor. Pe alocuri chiar foarte agresiv ceea ce, mie personal, nu mi-a plăcut deloc. Nu știu cu ce i-a cucerit dar, la cât de aprinși erau pe rețelele de socializare, mi s-a creat impresia că unii băieți erau gata să-și dea viața pentru victoria lui Tomac, ceea ce nu e neapărat de bine.

În concluzie vreau să spun că meritam mai mult. Da, noi, românii din Basarabia, meritam niște candidați mai demni, mai cultivați, mai reprezentativi. Eugen Tomac e un tânăr promițător iar dacă e în stare să facă ceva bun pentru basarabeni abia urmează să vedem. Viorel Badea e un craiovean care nu știu cât de reprezentativ e pentru diasporă. Plus la toate e un traseist politic, a plecat din PDL la PNL, pentru ca peste câteva luni să revină în PDL ceea ce mie nu-mi place la un politician. Viță, Alexeev și ceilalți – niște necunoscuți care au avut o șansă de afirmare dar, incompetenți fiind, au ratat-o cu desăvârșire.

Dezgustul de organizarea dezastruoasă a alegerilor la Chișinău

În Basarabia au fost deschise în total 19 secții de vot, dintre care 4 în Chișinău. Doar 4. Facebook-ul și site-urile de știri au fost împânzite ieri cu fotografii de la secțiile de votare din Chișinău unde cozile păreau să nu se mai termine nici după miezul nopții. Moldovenii au vrut să voteze. Au vrut, dar nu li s-a permis iar asta miroase a încălcare a dreptului la vot. Pe la amiază am vorbit la telefon cu un prieten care m-a sfătuit să mă feresc de secțiile deschise la consulatul României pentru că acolo sunt niște cozi de toată frumusețea, astfel că am ales să mă duc să votez la secția de la Gheorghe Asachi. Am ajuns acolo pe la 6 seara și am văzut o mare de români, toți doritori să-și exercite dreptul la vot. Coridorul liceului (foarte încăpător, de altfel) era plin. Afară, în fața liceului, la fel de mulţi. Am auzit oamenii vorbind cum că la Ciocana ar fi mai puțină lume așa că m-am grăbit să ajung la liceul Gaudeamus. După minute bune de rătăcit printre blocuri am găsit liceul din bezna Ciocanei. Nu glumesc, chiar era beznă peste tot, abia de-ți dădeai seama că acolo ar putea fi o secție de vot pentru parlamentul unei țări membră UE. Singurul indiciu că anume aici e secția de vot era rândul de oameni din fața liceului. Întuneric, frig, ploaie și muuuuulți români. Culmea, toți așteptau cuminți, fără reproșuri, fără văicăreli cum e specific moldoveanului. Ne-am pus și noi cuminți la coada care avansa . . . și nu prea. Frigul și umezeala deveneau tot mai puternice alungându-i acasă pe unii mai puțin răbdători. Alții doar veneau, vedeau rândul imens și făceau imediat cale întoarsă. Cei mai mulți, însă, au renunțat să mai stea în rând când unul din responsabilii de acolo ne-a comunicat, într-o frumoasă limbă română, că secția își va închide ușile la 21.00 fără să dea posibilitatea să voteze celor care erau deja intrați în liceu, cum se întâmplă la alegerile de la noi. Conștienți fiind că nu vor reuși să voteze oamenii au început să se revolte, să-și vocifereze nemulțumirea însă degeaba, reprezentantul secției rămânând neînduplecat și afirmând că nu poate prelungi programul de vot. Eu, din fericire, după vreo 2 ore de stat în rând, am reușit să votez. Am votat pentru Tomac și Badea doar pentru că alți candidați mai buni nu erau și, în plus, niciodată nu am fost un alegător al stângii, cu atât mai puțin a populismului marca D.D. sau a minorităților naționale. Pe la opt jumate ieșeam deja din secție, în urma mea, însă, a rămas o mulțime de oameni. Sînt sigur că nu toți au reușit să voteze. Am văzut că la fel, ba chiar mai grav, s-a întâmplat și la secția deschisă la Asachi. E păcat că oamenilor li s-a îngrădit într-un asemenea mod dreptul constituțional de a vota.

Pe final țin să-i felicit pe Eugen Tomac și Viorel-Riceard Badea pentru obținerea mandatelor de deputat, respectiv, senator în Parlamentul României! Sănătate, inspirație, putere de muncă și . . . NU UITAȚI DE BASARABIA!

Anunțuri

La Milano cu 108.5€

Vă spuneam într-un articol precedend că nu e musai să fii bogat pentru a face o călătorie în afara țării. Astăzi vin și cu un exemplu concret care o să dea credibilitate articolului precedent. Mai exact o să vă povestesc cum am fost un weekend la Milano cu 100 de euro. Nu credeți că am cheltuit doar atât? Atunci stați să vă explic. În primul rând am planificat totul cu mult timp înainte de plecare ceea ce mi-a permis să-mi găsesc bilet de avion București – Milano cu 47 € tur-retur, toate taxele incluse. Super afacere, nu? 🙂 La acești 47 € mai adăugăm încă 40€ cât costă drumul cu microbusul din Chișinău până la aeroportul Otopeni/București tur-retur și plus încă 10 euro autobusul dus-întors pe ruta Bergamo (Aeroportul Orio al Serio pe care am aterizat eu) spre Milano Centrale – gara ce reprezintă principala poartă de intrare a orașului. Imediat ce am ajuns, am cumpărat o hartă a orașului și câte o chiflă din prima „dulcegărie” ieșită-n cale. Harta a costat 5 euro iar cele 2 chifle (pentru că eram doi) – 3 euro (câte 4€ de fiecare, adică).  Alte cheltuieli au fost un abonament de o zi la transportul public metropolitan (4.5€) și un bilet de tren spre Magenta, o suburbie a orașului (3€). Așadar cheltuielile finale au fost: 47+40+10+4+4.5+3=108.5 euro 🙂 Poate, o să vă întrebați ce am mâncat și unde am dormit noi în aceste 2 zile dacă nu am trecut nimic la cheltuieli. Ei bine, norocul nostru a fost că avem rude în Milano care au avut grijă să ne cazeze o noapte, să ne hrănească și să ne dea ceva de mâncare și la pachet astfel că n-am fost nevoiți să mai cumpărăm nimic cât am colindat orașul în lung și-n lat timp de două zile

Suma de 108.5€ e cea pe care am cheltuit-o strict pentru călătorie. Ăsta a fost minimul necesar pentru un city break de 2 zile la Milano. Bineînțeles, nu am inclus aici banii cheltuiți pe suvenire și alte mărunțișuri pe care însă nu era obligatoriu să le cumpăr, adică mă puteam lipsi usor de ele fără să-mi afecteze în mod negativ impresiile din  călătorie.

Acum, ținînd cont de faptul că la Air Moldova un bilet Chișinău-Milano tur-retur costă, în cel mai bun caz 250 euro, atunci îmi dau seama că suma cheltuită de mine pentru vizitarea Milanului e una extraordinar de mică pe când plăcerea de a vizita acest oraș a fost extraordinar de mare.

Promit să revin cu impresii despre locurile vizitate, câteva sfaturi pentru cei ce vor să viziteze orașul modei și, bineînțeles, cu ceva fotografii.

Update: la o zi după ce am publicat acest articol apare și pe adevarul.md un material despre ceea ce travelerii numesc „city break” doar că cifrele vehiculate acolo sunt pur și simplu astronomice pentru o evadare de două-trei zile peste hotarele țării. Mâna agențiilor de turism își fac simțită prezența 🙂

Din nou despre low cost

După ce am avut parte de promisiuni peste promisiuni şi declaraţii peste declaraţii din partea ministrului Șalaru precum că, în sfârșit, vom avea şi noi curse low-cost la Chişinău, vedem că la 4 luni de la acel tam-tam aşa şi nu vedem pe Aeroportul Internaţional Chişinău avioane ale companiilor low-cost precum RyanAir, EasyJet, Wizz Air sau Blue Air. Ba mai mult, și acele curse operate de Air Moldova în colaborare cu Blue Air au fost închise. Am mai spus-o şi într-un articol precedent că atâta timp cât în schema low-costului moldovenesc este implicată Air Moldova, preţurile biletelor de avion nicidecum nu pot fi low. O călătorie spre Milano care costă 90 € într-o singură direcţie nu poate fi numită low-cost. O cursă cu adevărat low-cost nu trebuie să coste mai mult de 50-60 € dus-întors, desigur dacă biletele sunt procurate în avans, fără bagaj de cală, îmbarcare prioritară și alte opțiuni. Vă par de domeniul SF aceste preţuri? Ei bine, aflaţi că ele sunt cât se poate de reale şi, totodată, normale pentru astfel de companii avia. Chiar cu o lună în urmă am zburat de la București spre Milano cu 47 de euro tur-retur. Compania aleasă a fost WizzAir, dar preţuri la fel de bune erau şi la BlueAir. Serviciile au fost peste aşteptări: aeronave noi și confortabile (Airbus A320), punctualitate, personal de bord bine instruit și extrem de drăguţ. Cu aşa preţuri să tot zbori, nu? Însă de ce oare ar trebui să mai plătim aproape încă un preţ – 40 € – pentru o deplasare obositoare de 8 ore cu microbusul până la Bucureşti când am putea zbura direct din Chişinău? Sau fie măcar şi din Balţi, dacă tot ni se aruncă în ochi argumentul că nu avem low-cost deoarece taxele pentru Aeroportul Internaţional Chișinău sunt prea mari. Aceleași taxe au fost invocate și zilele trecute când aproape cu zâmbetul pe buze, medicul Șalaru ne anunța că Blue Air nu mai e interesată de calobararea cu Air Moldova și nu mai operează cursele ”low” spre Italia. Așadar totul a fost un mare fâs. Ministrul și-a făcut atunci o ţâră de PR pe seama noţiunii de  „low-cost” iar noi rămânem tot cu drumurile lungi si obositoare spre București, Kiev şi Odesa.

De ce NU IUBESC Chişinăul

Uneori mi se pare că Chişinăul e un oraş frumos, cu oameni buni şi bine educaţi. Alteori, însă, văzînd comportamentul unor „oameni” din jurul meu mi se crează impresia că oraşul meu nu mai e chiar atât de frumos. În realitate, însă, Chişinăul e un oraş ca oricare altul. Şi cu bune, şi cu rele. Astăzi am hotărît să vă spun ce NU-MI PLACE în oraşul nostru, urmînd ca în viitorului apropiat să revin cu un articol în care să enumăr şi lucrurile pozitive ale oraşului ca să nu fiu după aceea învinuit că văd doar partea goală a paharului. 🙂

Aşadar, ce nu-mi place mie să văd pe străzile Chişinăului. Trebuie să recunosc că nici nu ştiu cu ce să încep fiindcă sînt prea multe lucruri care-mi displac în egală măsură. Le voi înşira aleatoriu:

  • Nu-mi plac şoferii! Nu toţi. Majoritatea lor. Nu există stimă reciprocă în trafic. Toţi sunt grăbiţi şi rar care cedează trecerea pietonilor pe zebră. De fapt, nici aceştia din urmă nu sînt mai disciplinaţi. Trec pe oriunde le trăsneşte punîndu-şi în mod conştient viaţa în pericol. Chiar dacă trecerea pentru pietoni e la câţiva paşi distanţă, mulţi preferă să facă slalom printre maşini prin mijlocul şoselei. Tare aş fi de acord cu amendarea drastică a acestor neglijenţi.
  • Nu-mi plac fumătorii! Şi asta nu neapărat pentru că eu sînt nefumător ci mai mult pentru lipsa de aducaţie a multora dintre ei. Stînd lîngă un fumător la semafor, după ce că-i inhalezi fumul toxic, îşi scutură scrumul pe pantalonii tăi şi, cu puţin noroc (ajutat fiind şi de direcţia vîntului) poţi fi şi scuipat, îl mai şi vezi cum aruncă mucul direct pe jos. Ce mai contează că alături, de multe ori, stă coşul de gunoi? Evident, după ce se goleşte, pachetul de ţigări tot pe jos va ajunge. . . Să curgă amenzile şi pentru cei care aruncă pe jos tot felul de gunoaie. Să-i văd eu după ce plătesc cîte o amendă de vreo 200 de lei dacă mai au curajul să arunce ceva în altă parte decît la coşul de gunoi. Evident, înainte de a începe aplicarea amenzilor, primăria ar trebui să instaleze coşuri de gunoi acolo unde ele lipsesc. Nu o singură dată am fost nevoit să merg sute de metri cu resturile în mînă pînă să găsesc un coş de gunoi.
  • Nu-mi plac chelnerii şi chelneriţele, vînzătoarele şi taxatoarele, frizeriţele şi şoferii de taxi. Şi în general, nu-mi plac toţi cei care se încăpăţînează să-mi vorbească într-o limbă străină mie deşi îi rog să mi se adreseze doar în română.
  • Nu-mi plac unii pasageri din transportul public. Mă refer aici la cei ce vorbesc în gura mare, fie la telefon, fie cu un alt pasager. Nu cred că e cazul să afle tot troleibusul ce a făcut tipul respectiv împreună cu gaşca sa la „discatecă”, cât a băut, cu cine a plecat după aceea şi ce a făcut cu respectiva persoană. Nici că, după beţia cruntă de ieri, azi îl doare pi*deţ capul nu mă interesează. Există o limită a bunului simţ, limită care-ţi permite să fii auzit doar de către interlocutorul tău, nu de toţi pasagerii troleibusului sau microbusului. De miresmele specifice sezonului cald venite dinspre unii pasageri nici nu mai zic, asta e o problemă aparte. 🙂 
  • Nu-mi place cvasul şi îngheţata. De 7 ani de cînd trăiesc în Chişinău nu am văzut atît de mulţi vînzători de cvas şi îngheţată ca anul acesta. În fiecare vară apar tot mai mulţi şi mai mulţi. În unele locuri, pe la intersecţiile mai aglomerate, se ajunge la situaţia absurdă cînd stau cîte 3 vînzători de cvas unul lîngă altul. Aceste tarabe, alături de cele ce vând popcorn, parfumuri sau ochelari de soare direct în stradă, nu doar că împiedică trecerea pietonilor dar mai şi crează imaginea de piaţă centrală la fiecare intersecţie din centrul capitalei şi nu numai. 
  • Gheretele. Offf, despre gherete nici nu ştiu ce să mai zic. Ele pur şi simplu sunt PESTE TOT. Ele-s hidoşenia hidoşeniilor şi urîciunea urîciunilor. A făcut Jurnal TV atîta tam-tam în cadrul campaniei „Scapă de gherete fără regrete” şi tot degeaba. Se pare că-s prea mari interesele economice ca primăria să întreprindă ceva pentru a diminua măcar numărul lor dacă nu e posibilă lichidarea totală a acestor butci. Fie că-s pe fundament de beton, pe cărămizi, pe 4 sau pe 2 roți; fie că repară încălţăminte, vînd ziare, ţigări, bere, fructe, fornetti sau gîndaci (Conus Pizza) toate strică aspectul capitalei noastre care se doreşte a fi una europeană.
  • Nu-mi place Mc Donald’s-ul! Cu toate că sînt conştient că meniurile Mc Donald’s nu fac bine sănătăţii, trebuie să recunosc că-mi place cheese-burgerul şi catofii prăjiţi. Ce nu-mi place, însă, e că restaurantul lui Ilie Năstase din centrul capitalei a acaparat cam tot trotuarul din faţa sa, iar ce a mai rămas liber pînă la carosabil e ocupat primăvara de cei cu mărţişoarele, vara şi toamna de cei cu fructele şi legumele şi anu-mprejur de cei cu florile. Trecătorilor nu le rămîne decît să-şi facă loc printre vînzătorii de flori şi mîncătorii de hamburgheri dacă vor să treacă dinspre Vlaicu Pîrcălab spre Puşkin. Primarul probabil e prea ocupat ca să vadă de la geamul biroului său haosul de peste drum . . .

Cam acestea sînt principalele chestii ce mă deranjează în oraşul nostru, sau cel puţin acestea mi-au venit acum pe moment în minte. Mulţi probabil veţi fi de acord cu mine, iar alţii, poate, mă veţi contrazice. Abia aştept să vă aud părerea la rubrica de comentarii.

Evaziune fiscală la casele de schimb valutar (video)

V-am spus eu (click pentru articol) că la casele de schimb valutar din Chișinău înflorește evaziunea fiscală? V-am spus eu că statul pierde milioane de lei din cauza acestor căpușe ale economiei moldovenești? Iată și dovada:

PS: scuze pentru calitatea proastă a imaginilor. Folosesc foarte rar telefonul pentru a filma ceva și nici nu mi-am dat seama că ar fi bine să-l pun în modul landscape. 

Low cost vs Şalaru cost

Cu mai bine de un an în urmă scriam pe blog, de fapt aproape că strigam (evident, fără să fi fost auzit de cineva), că vrem şi noi moldovenii să avem curse aeriene low-cost. Spuneam atunci că nu avem aceste curse low-cost numai pentru că asta NU SE VREA la Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor. Argumentele de atunci ale ministrului Anatol Şalaru erau că nu sînt suficienţi pasageri, că nu avem regim liberalizat de vize cu ţările UE, că nu sîntem parte a Spaţiului Aerian European Unic etc. Asta la nivel declarativ pentru că în realitate era vorba de cu totul altceva. Era vorba de interesele personale ale unora legate de compania monopolistă de stat ,,Air Moldova”. Mai spuneam în acel articol că între conducătorii ,,Air Moldova” şi conducerea Ministerului Transporturilor există o simbioză perfectă, fiecare dintre părţi avîndu-şi felia sa din tortul numit ,,Air Moldova”.

Acum, după un an de zile de la acel articol, ministrul Şalaru mi-ar zice că între timp lucrurile s-au schimbat simţitor spre bine, Republica Moldova devenind parte a Spaţiului Aerian European Unic ceea ce înseamnă că orice companie din Uniunea Europeană poate zbura fără restricţii în Moldova şi invers. Ba mai mult, ar zice medicul devenit între timp ministrul transporturilor, începînd cu luna iunie avem şi curse low-cost pe Aeroportul Internaţional Chişinău. Wow! Perfect! Mai bine nici că se putea! Însă, dacă lăsăm la o parte declaraţiile pline de populism și ambiguitate ale d-lui Şalaru, ne dăm seama că totul e un mar fâs. Ce a făcut, ce a dres domnul ministru dar tot n-a liberalizat piaţa avia, implicînd şi în aceste curse, aşa numite ,,low-cost”, iubita lui companie de stat Air Moldova. Păi cum fără ea? Că doar n-o fi nebun Şalaru să dea acces liber companiilor low-cost pe Aeroportul Internaţional Chişinău şi să falimenteze ,,Air Moldova” – o vacă încă bună de muls cîţiva ani.

Totuşi, dacă îmi permite domnul ministru, aş vrea să-i demonstrez cît de ,,low” sînt preţurile mult-trîmbiţatelor sale curse care, sărmanele, de la 50 de destinaţii s-au rezumat în final la numai 5. Doar o mică (virgulă) comparaţie între preţurile de 99 de euro anunţate de Şalaru şi preţurile afişate pe site-urile româneşti ale companiilor cu adevărat low-cost precum BlueAir sau Wizz Air.

Cine are idee cîtuşi de puţin ce reprezintă zborurile low-cost cu siguranţă ştie că marele secret e să cumperi biletele în avans, adică minim cu o lună înainte de a zbura. Astfel, cu puţină pricepere şi niţel noroc poţi face rost de un bilet Milano – Bucureşti la un preţ de nimic: 14.99 € cu toate taxele incluse. Pare ireal, nu-i aşa? Ei bine, vreau să vă spun că e cît se poate de real. Totul e să ştii unde să cauţi şi, cel mai important, s-o faci cu o lună-două înainte de a pleca. 

După ce aţi văzut aceste preţuri de pe blueair.com, îl mai credeţi pe domnul Şalaru cînd vă spune că un bilet care costă 99 € este unul low-cost? Mă rog, o fi low-cost pentru buzunarele lor de miniştri, însă pentru noi, cetăţenii simpli, mi se pare un preţ mai mult decît „high”.

Ok, ca să fiu corect, sînt obligat să vă spun şi despre faptul că biletele low-cost au şi unele dezavantaje faţă de biletele obişnuite. În primul rînd ele sunt, în majoritatea cazurilor, ne-rambursabile. Totuşi puteţi schimba biletul pentru un alt zbor la acelasi tarif sau la unul mai mare, fiind necesară plata unei taxe de schimbare şi a unei diferenţe de tarif. Un alt dezavantaj e că pentru bagajul de cală va trebui să plătiţi suplimentar 17-20 €, pe cînd companiile clasice permit un bagaj de cală gratuit. Iar dacă doriţi să mîncaţi pilaf cu carne şi să beţi bere pe parcursul zborului, atunci nu vă luaţi bilet low-cost pentru că aici veţi primi doar apă sau, în funcţie de compania avia, nişte biscuiţi şi un suc. Toate aceste minusuri, însă, devin prea puţin importante atunci cînd vezi diferenţa de preţ. Personal, prefer să am la mine doar un rucsac cu nişte haine şi să beau doar un pahar cu apă tot drumul dar să dau 20-30 € în loc de 100-150 pentru o călătorie spre Europa Occidentală. Nu cred că moare cineva de foame în 2-3 ore cît durează un zbor până la Milano sau Paris.

Iar pe final, curios fiind, mă întreb şi vă întreb: KIV, prescurtarea Aeroportului Internaţional Chişinău, de la ce vine? De la Kishinev/Кишинёв cumva?!

Ce înseamnă 1 decembrie pentru mine

sursa imaginii: https://i2.wp.com/foaienationala.ro/wp-content/uploads/2010/10/romania-mare1.jpgPentru mine 1 decembrie întotdeauna a fost o mare sărbătoare. De când eram copil mama a avut grijă să-mi explice ce înseamnă această zi pentru români. Cu orice ocazie îmi amintea că românii sânt frații noștri, că avem aceeași strămoși, că avem același sânge, că vorbim aceeași limbă, că în urmă cu ceva ani am fost aceeași țară și că, mai devreme sau mai târziu, ne vom uni din nou într-un singur stat. Astfel unirea, idealul mamei, a devenit și idealul meu. Cât timp am fost elev îmi petreceam zilele de 1 decembrie privind TVR 1, televiziunea care m-a învățat să vorbesc românește și, totodată, cea care a făcut și mai puternică legătura spirituală între familia noastră și România.
Mai târziu, în anii studenției, sărbătoream Unirea în centrul capitalei. Odată am fost și la clădirea fostului Sfat al Ţării din strada A. Mateevici, actualmente bloc de studii al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Cel mai des, însă, 1 decembrie mă prindea în scuarul Teatrului de Operă și Balet, acolo unde se marca Marea Unire de la Alba Iulia. Cu frică-mi amintesc cum prin 2007 – 2008, în timpul guvernării comuniste, la manifestațiile dedicate zilei naționale a României marea majoritate a celor prezenți o constituiau polițiștii și agenții SIS-ului.
Anul acesta, însă, data de 1 decembrie are ceva special față de alți ani. Anul acesta am așteptat ziua unirii mai mult ca niciodată. Nu știu de ce. Poate pentru că e primul an când voi sărbători 1 decembrie fiind român și-n acte (pentru că în suflet român am fost întotdeauna). Poate pentru că, în sfârșit, sântem liberi să ne bucurăm în centrul capitalei fără gândul că vom fi încărcați în dubițele poliției și duși prin cine știe ce beciuri . . . Poate am fost atât de nerăbdător fiindcă azi, 1 decembrie, Steaua are meci decisiv în Europa League cu nemții de la Schalke . . . Poate pentru că e pentru prima dată când am observat o mobilizare atât de puternică din partea tinerilor pe rețelele de socializare cu îndemnul de a ieși în centrul Chișinăului pentru a sărbători Unirea. Sau poate că am fost atât de nerăbdător din simplul motiv că pe an ce trece mă simt tot mai atras de România și de tot ce-i românesc, întărindu-mi convingerea că numai unirea cu Patria Mumă România ne mai poate scoate din haosul în care ne-am pomenit.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA!!!! LA MULȚI ANI, DRAGI ROMÂNI!!!

%d blogeri au apreciat asta: